RusnaK Office: Astazi am lansat piesa " Fete Bune Fete Rele" prod...: Astazi am lansat piesa " Fete Bune Fete Rele" produsa de D.E.B si pot spune ca sunt mandru de ea ! https://www.youtube.com/watch?v...
MELODIA A FOST ŞTEARSĂ DE CINEVA, NU SE POATE ACCESA!!
vineri, 14 august 2015
joi, 4 martie 2010
MOARTEA PROCURORULUI PANAIT! (NOSTALGIA CARABUSULUI)
CĂLIN BLAGA
Nostalgia Cărăbuşului
Personaje
Traian Moisescu, 53 de ani, procuror
Doina Moisescu, 51 de ani, soţia acestuia
Cristian Panait, 29 de ani, procuror
Eleni Panait, 60 de ani, mama lui Cristian
Dacian Moroiu, 32 de ani, om de afaceri
Bianca Boer-Athanasiu, 30 de ani, prietena lui Dacian
Ovidius Păunescu-Deliorga, 51 de ani, procuror, şef al Secţiei 2 Anticorupţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Costică şi Gigi, doi poliţişti, onorabili, cu familie
Trei jurnalişti
Trei voci : Prim-ministrul, Procurorul general, Ministra justiţiei din România
Subiectul piesei a fost împrumutat din realitatea cazului procurorilor Alexandru Lele şi Cristian Panait. Aceştia au avut curajul de a spune NU unui sistem corupt.
Doina : Cum să spun ? Soţul meu e pasionat de insecte. Mai ales de coleoptere. Le prinde şi le pune la insectar. O pasiune de când era elev. Le aşează mai întâi pe planşă, le străpunge cu un ac, se apleacă de spate, apoi deschide ochii mari şi le priveste cum îşi mişcă aripile şi se zbat. E ca o zumzăială intermitentă care ori tace subit ori persistă mai multe ore. Iar el stă şi se uită cu patimă. Nu fii copil, Traiane, îi şoptesc, dar nu mă aude. Ce copil eşti ! Dar cum să spun ? Încât să sune cât mai precis, cât mai izbutit, fără acolade şi alte arabescuri. Copiii susţin că niciodată nu am ştiut să le spun poveşti. Dar iată că vine şi timpul scrupulos al exactităţii. Acest timp, să ni-l închipuim pripăşit într-un insectar al memoriei, bun din când în când pentru a fi rechemat şi desluşit. În ziua când şi-a auzit numele la radio, terfelit în cea mai neagră mocirlă, soţul meu a stat drept, nemişcat ca o scândură, şi s-a uitat prin fereastra deschisă. Nu ştiu la ce se uita. Dar se uita ca la o ţintă. Aşteptam să facă ceva, să se mire sau să caşte gura şi ochii ca un actor în vreun film. Aşa cum se face de obicei. Dar el şi-a luat pardesiul gri şi s-a dus în parcul Carol. S-a reîntors după mai multe ore. Întuneric, frig, sfârşit de martie. Punga era plină de insecte. Dar de data asta fără culoare şi fără nici un fel de caracteristici ieşite din comun. Insecte fără personalitate, ca cele din parcurile publice. S-a aşezat la masa cu insectarul şi a prins între degete ace ca să împungă. E o pasiune de când era elev. Aşa îi place lui să audă când puşcă chitina şi să vadă când se scurge stropul de lichid gălbui. Da, e o ocupaţie, aşa cum unii colecţionează tablouri sau monede vechi, el străpunge insecte. Dar cum să spun ? Ar trebui să revină morţii şi să vorbească. Ei ştiu mai bine. Fiindcă aceştia, după ce dispar din această lume, nu se duc de tot ci mai stau printre noi, se strecoară între fiinţe, ascultă şi privesc îndelung, aşa ca să înţeleagă mai bine nedreptatea ce li s-a făcut când erau vii.
Întunericul o acoperă încet. Murmurul unui oraş. Motoare de maşini, paşi de funcţionari grăbiţi, copii care se duc la şcoală, râsete şi alte strigăte, totul în depărtare. Se înalţă încet o lumină de primăvară. Un cadavru. Apoi întuneric. Doina reapare.
Doina : Cunoaşteti povestea noastră, nu-i aşa? Doar citiţi ziarele, priviţi jurnalul la televizor. Sigur aţi aflat într-o seară, “Adevărul”, în timp ce stăteaţi confortabil în canapeaua dumneavoastră. Adevărul despre Moisescu, bineînţeles. El care astăzi nu mai are dreptul să pună picioarele la Parchet. Doi ani şi trei luni fără loc de muncă e o eternitate pentru cine e pasionat de meseria lui. Acum, de când nu mai practica, a devenit trist şi melancolic. Fiindcă asta a fost dintotdeauna : un procuror. Viaţa lui, meseria lui. Ani de zile petrecuţi în facultate şi pe la concursuri. Trei ani de stagiatură. Puteţi să înţelegeţi ? Când îţi pierzi slujba şi după ce ai fost murdărit la televiziune şi în ziare, nu mai eşti nimic, eşti doar un gunoi în ochii lumii. Acum putem depune marturie. Am o stimă deosebită pentru soţul dumneavoastră, mi-a spus într-o zi un ziarist. Şi a doua zi, în articolul lui, l-a pictat drept un monstru şi un corupt. In aceeaşi zi, în faţa blocului, un individ i-a dat o palmă peste faţă şi l-a înjurat. « Ţigan împuţit », aşa i-a spus. Acesta este adevărul nostru. Şi atunci vă întreb, aici şi acum: cine va repara această stare de fapt? Cine va spăla ruşinea, onoarea mânjită a unui om şi a unei instituţii ? Iată povestea noastră. Adevărul nostru.
Moisescu intră şi se aşează la masa lui de lucru aprinzând lampa. Masa, înclinată, pe rotile, cu o lumină puternică care se reflectă pe faţa lui Moisescu.
Doina : Te-a căutat cineva la telefon azi-dimineaţă.
Moisescu : Cine ?
Doina : O ziaristă tânără. S-a prezentat dar i-am uitat numele… Ma… Mateescu ?
Moisescu : Iulia Matei. O cunosc. M-a sunat acum câteva zile, vrea să realizeze un film documentar despre mine.
Doina : Si ce i-ai răspuns ?
Moisescu : Că s-a putea să fiu interesat.
Doina : Traian, nu ! Gata cu interviurile, gata cu tocşourile nocturne la televizor sau mai ştiu eu la ce post de televiziune nou-nouţ şi dubios, gata cu scandalul, basta ! M-am săturat.
Moisescu : E o documentaristă bună. Am văzut « Memoria pietrelor ». O chestie despre Canalul Dunăre-Marea Neagră. Foarte interesant. Nu, eu cred că e sinceră şi că nu e la comanda nimănui.
Doina : Ei, na. Parcă alţii nu ţi-au spus acelaşi lucru, pe urmă ţi-au modificat declaraţiile. Nu te înveţi minte niciodată.
Moisescu: Trebuie să fii natural în faţa camerei. Nu a mâncat pe nimeni până acum.
Doina : Lasă, că ştiu eu că-ţi place. Nu te gândeşti deloc la noi… La Doru, la Emil, la mine.
Moisescu : Vorbesc cui vrea să mă asculte.
Doina, către public : I-am spus de şaptesprezece ori : O reputaţie distrusă a unui procuror nu se reface printr-un film documentar. Ba uneori poate stârni o şi mai mare confuzie. (Către Traian) Şi unde lucrează tânăra asta ?
Moisescu : La televiziunea naţională.
Doina : Ce ? Accepţi să te culci cu curva puterii ? Nu te gândeşti deloc la mine… La Doru, la Emil. Tot timpul faci cum te taie capul. La Universitate s-a strigat după ei pe culoare…
Moisescu : Pui de Traian, pui de golan.
Doina : Doru a fost căzut de mai multe ori la examene…
Moisescu : E chiar poetic.
Doina : Mă întrebau : cu ce-am greşit, mamă ? Acum vor să plece.
Moisescu : Mda, vor să emigreze. Ce argumente poţi găsi tu, om normal, ca să îi împiedici să plece ? O să fie bine peste vreo… hai, cincizeci de ani. Danke schön, o să umblam cu cârja iar tu o să fii demult mâncat de viermi. Aşa îmi spun.
Doina: Ii înţeleg. Până şi tata a primit nişte telefoane ciudate. Nu mă mai simt în siguranţă, află. Mi-e frică după atâtea toate, cine ştie ce ni se poate întâmpla. Ies în stradă, mă uit mereu în spatele meu. Un tip cu o cameră. Nu. Un duşman. Toată lumea mi-a devenit duşman. Tu şi ambiţiile tale… Uite unde ne-au adus ambiţiile tale…
Moisescu : Atunci nu o să mă împotrivesc, o să mă dau bătut. Vor fi fericiţi. Moisescu mort. Decedat. Kaput. Asta vrei ?
Doina : Ca un catâr de încăpăţânat.
Moisescu : Asta vrei ? (Doina nu răspunde. Moisescu se ridică si spune către public) Poliţia politică a anilor două mii. O să vă arăt documentele. Mici amuzamente cu iz de Moscova. Vecinii noştri au fost puşi sub supraveghere. Muncitori simpatici şi inofensivi. Au aflat până şi numele prietenilor noştri, în ce an ne-am cunoscut, unde merg la piaţă. Tot, tot. Să ştiţi că un procuror are dreptul să poarte armă. Nu mai ştiu cine a spus: Există un mesaj în fiecare glonţ pe care îl trag. Personal, eu m-am ferit mereu de acest dicton. Dar acum dacă aş avea o armă, m-aş amuza puţin cu ea pe la Consiliul Superior al Magistraturii şi prin biroul primului-ministru. (Către Doina) Mă ajuţi sau nu să spun povestea asta ? (Doina ridică din umeri nemulţumită. Traian se duce ca să o consoleze) Hai, gata, dacă nu vrei, nu fac nici un documentar. Bine ?
Doina : Adevărat ? Imi promiţi ?
Moisescu : Păi…
Doina, către public : Când are acest fel de ezitare, atunci ştiu că va fi imposibil să îi smulg măcar o promisiune şi că o să facă tot cum îl taie capul.
Moisescu : Mă cunoşti bine acum.
Doina : Ca cerul gurii mele. Afacerea Moisescu-Moroiu-Panait a început când soţul meu a descins în casa lui Dacian Moroiu. Acum mai bine de trei ani. Era luna aprilie. Soţul meu aduna de multă vreme probe în acest caz, şi îi ocupa mai tot timpul.
Moisescu : Şi cum artiştii trebuie şi ei să trăiască, mă mai desfătam din când în când cu câte o tâlhărie sau cu vreo înşelăciune.
Se aude un slow jazz oarecare. O formă de mobilier contemporan luxos prinde contur. Adică o canapea-colţar pe care e aşezată Bianca Boer-Athanasiu, prietena lui Dacian Moroiu, frumoasă, fotomodel.
Moisescu: Acum e departe, nici nu mai ştiu. Am făcut multe arestări la viata mea. Mi-au dat şi ordinul "meritul judiciar" clasa a II-a, pentru douăzeci de ani de vechime în magistratură. Am un CV mişto, nu-i aşa? Pot să mă şterg pe cur cu el şi apoi să îl lipesc pe mutra Procurorului General.
Doina: Pe vremea aceea eram liniştiţi. Era într-o vineri seara. Era luna aprilie. Nu uita.
Doina se retrage.
Moisescu, către public : Exact... răchita era în floare şi cocorii reveneau din Africa. Cât despre mine, nu mai aveam de dovedit nimic nimănui, aveam doar o poftă nebună de a lovi în cuibul de vipere. Nu mai ştiu ce am spus. Să fi fost oare în numele legii vă arestez?
Bianca, către public : A venit. S-a legitimat. O poftă nebună de a lovi şi de a răni. I-a spus că e arestat, cu ordin de la nu ştiu cine.
Moisescu : Prim-procuror.
Bianca : Dacian a vrut să telefoneze la avocatul său dar Moisescu nu l-a lăsat.
Moisescu : Pentru că va avea vreme să o facă de la Poliţie.
Bianca : Le-a spus poliţiştilor : hai, prindeţi-l, ce staţi, avem ordin. L-au luat ca uliul pe pui. De abia a avut timp să se îmbrace. Nu am înţeles de ce atâta grabă, că doar el nu voia să fugă. Dacă ar fi vrut să o facă, putea fugi oricând şi chiar ieşi din ţară.
Moisescu : A făcut pipi în pantaloni.
Bianca, urlă : Nu ! (După o pauză) Dimineaţa am fost pe platou, pentru o publicitate…
Moisescu : Yaurt pentru întinerire.
Bianca : Nu ştiam prea bine toate afacerile lui. Nu îi place când îl întreb, spune că sunt femeie, că nu e nevoie să ştiu atâtea.
Moisescu: Erati la curent cu relaţiile dintre prietenul dumneavoastră si primul-ministru. De contrabanda cu Slovacia şi Ungaria. De facturile false.
Bianca : Nimic din toate acestea.
Moisescu: Se preface.
Bianca: Ziarele cred că suntem împreună pentru banii săi, e o minciună. Mai există şi iubire.
Moisescu : Yaourt pentru întinerire, păr suflat de ventilator şi două kilograme de ruj. I-a oferit o decapotabilă.
Bianca: E adevărat dar nu am vrut să accept.
Dacian Moroiu a intrat cu paşi liniştiţi în preajma ultimelor replici. Este în ţinută lejeră, autentic chinezească şi mai are şi un început de burtă.
Dacian : Dar ai acceptat-o. Ca şi bijuteriile, blănurile…
Bianca : Da...
Dacian: Televiziunea şi publicitatea sunt relaţiile lui tata. Nu uita de unde te-am scos. Cum se numeşte satul?
Bianca: Drobota Mică.
Dacian : E o emancipare. Ce le-am cumpărat părinţilor tăi ?
Bianca : Treizeci de hectare.
Dacian : Şi mai ce?
Bianca : Utilaje.
Dacian : Ceea ce într-o ţară industrial-agrară în curs de dezvoltare nu e de neglijat. Ţi-am gasit şi un nume de prinţesă. (Îi pune mâna la sân) Nu uita că mă plictisesc repede.
Bianca : Şi nu fac eforturi ? (Dacian îi mângâie sânii, şi niţel mai jos în timp ce se aşează în genunchi) Ts, lasă-mă ! Nu acum… Ştii, azi-dimineaţă… înainte de a pleca am văzut maşina.
Dacian : A cui?
Bianca : Procurorul.
Dacian : Îşi face meseria.
Bianca : Hai, termină… M-a salutat din maşină.
Dacian : E educat, doar a facut dreptul.
Bianca: E de două zile în faţa casei. Nu te deranjează ?
Dacian, încetează să o mângâie şi se aşează pe jos rezemat de sofa : L-am văzut şi eu.
Bianca : Şi ? Asta-i tot ?
Dacian: Nu mi-e frică de penal.
Bianca : Pe Rogozanu l-au condamnat, ar trebui să te temi.
Dacian : Condamnat la locul de muncă. Asta pentru că am ştiut să ne ocupam bine de procuror. Pe Luca l-am făcut procuror general adjunct. Vezi că nu am de ce mă teme.
Bianca : Dar nu îi poţi mitui pe toţi. Se mai tem şi ei de lege. Acum două luni când l-ai întâlnit pe stradă, te-a ameninţat, nu ?
Dacian : Mi-a spus că justiţia e puternică şi chestii de-astea. Era în rabla lui de Dacie, tocmai mă parcam şi eu ca să urc la birouri. Zici că era beat, ce să mă tem de un tip care arată ca un beţiv. Un maimuţoi de funcţionăraş.
Bianca : Nu îmi plac ochii lui.
Dacian : Prostii.
Bianca : Ochi de vulpoi bătrân.
Dacian : Dacă popândăul îţi face probleme, va fi ecarisat. Dixit tata. Vezi, nici noi nu suntem proşti. Prinţesa uită cine e Dacian…
Dacian reîncepe hârjoneala
Moisescu : Nici noi nu suntem proşti. Iată chintesenţa democraţiei noastre originale. Ne-am întâlnit o data în parcarea de lângă imobilul unde se află două din cele şapte societăţi ale sale. « Bastia Invest SRL » se poate spune că e cartierul său general. Aşa, şi am vrut să îi spun două vorbe. « Parchetele sunt independente în relaţiile cu instanţele judecătoreşti, precum şi cu celelalte autorităţi publice. » Articolul 59 din legea privind organizarea judiciară. (Işi freacă mâinile cu poftă, apoi le scutură) Acum e rândul meu să intru în joc. Să le stric niţel distracţia. Sun la uşă.
Bianca : Ai auzit ? Du-te şi vezi.
Dacian : Eu să mă duc ? Da, am uitat, e casa mea…
Se ridică şi dă să plece, Moisescu intră
Moisescu : Era deschis şi câinii dormeau… Bună ziua. Vizită de la Parchet. Procuror Traian Moisescu.
Dacian, cu o voce puţin tremurată plus o ezitare : Pot să văd o legitimaţie ?
Moisescu : Da, sigur. (Şi-o caută în pardesiu o bucată de vreme. I-o întinde) E cam veche şi plină cu zgârieturi. Ce e nou e mandatul de arestare pe numele dumneavoastră. (I-l dă. Dacian citeşte) Mi-a sărit în ochi canapeaua-colţar din piele de culoare gri oranj. Un living cu uşi glisante, mare cât apartamentul meu. Pun pariu că avea şi jacuzzi.
Dacian : De ce sunt arestat ?
Moisescu : Trafic şi contrabandă cu produse petroliere, prevăzute în articolul 248, alineat unu din Codul penal, precum şi spălare de bani articolul 354-358 din noul Cod penal, pentru că trăim într-o ţară în reformare perpetuă.
Moisescu : Ordin de la prim-procuror.
Bianca : Nu aveţi dreptul, l-aţi auzit ? Intraţi aşa în casa omului. Nu a făcut nimic ! Lasaţi-l în pace, domnule, plecaţi, vă rog!
Moisescu : Calmaţi-vă, domnişoară, o să vă puteţi vedea la parloar. O să-i aduceţi kiwi.
Dacian, dă să plece : Îmi sun avocatul.
Bianca: Da, asta să faci! (Catre Moisescu) Plecaţi, domnule !
Moisescu, fluieră, apar doi poliţişti : O să îl sunaţi de la Poliţie, nici o grijă. Amicii mei, Costică şi Gigi o să vă conducă. Prindeţi-l, hai, ce staţi, avem ordin.
Poliţiştii îl iau de braţe. Dacian e palid, cu corpul într-un fel de catatonie. Bianca se năpusteşte şi îl prinde de picior pe unul dintre poliţişti.
Bianca, strigând : Nu ! Nu! Vă rog. Lasaţi-l! Eu ştiu că e nevinovat. Nu aveţi inimă. Vă implor!
Costică, încercând să se degajeze, o târăşte pe jos: Lasaţi-mă, doamnă, în pace. Şi noi avem familie, nu suntem nici hingheri nici călăi. Domnu procuror, solicitaţi-i acestei fiinţe de sex feminin să îmi lase piciorul în pace.
Moisescu : Domnişoară Boer-Athanasiu, fiţi rezonabilă, zău aşa.
Bianca, în genunchi vine spre Moisescu : Vă rog, domnule procuror, nu v-atingeţi de el. Eliberaţi-l. Vă implor. Am să vă dau… orice îmi veţi cere. Ştiu să fac multe lucruri.
Moisescu : Nu e chiar momentul pentru « multe lucruri ». Dar o să mai trec dacă vreţi.
Gigi : Sfânta Parascheva ! Uitaţi-vă la porcu ăsta, a făcut în pantaloni!
Costică : O să-i mâncăm noi şoricu! Nu-i aşa, domnu Procuror ?
Moisescu: Hai! Valea ! Pe cai ! O să-i dam scutece la Parchet.
Ies.
Bianca, în genunchi, cu o voce înceată : O sa plătiţi. Câinilor !
Dispare încet. Undeva pe scenă, acelaşi cadavru. Nu se mai aud paşi, lumina e palidă, un început de negură pluteşte în aer. Se aud mai multe voci care vorbesc în şoaptă, ca într-un fel de agitaţie măruntă şi inutilă. Peste acestea, se aude şi mai tare tânguirea prelungă şi încă îndepărtată a unei femei. Intuneric.
In locul canapelei-colţar, a apărut o masă şi două scaune. Dacian Moroiu este aşezat pe cel din dreapta, abătut şi palid, în aceeaşi ţinută lejeră, din mătase de China, cu mâinile pe masă, încătuşate. Ambianţă de interogatoriu. Moisescu intră cu pardesiul său gri puţin uzat, având sub braţ multe dosare.
Bianca : Aş dori să vorbesc cu soţul dumneavoastră.
Doina : Nu e acasă. Doriţi să îi transmit ceva? Din partea cui ?
Bianca : Sunt Bianca Boer-Athanasiu…
Moisescu: “Vadonia imitatrix”...
Doina: Într-adevăr, mi s-a părut că vă ştiu de undeva.
Moisescu : Superbă !
Bianca, se uită în jur : Trebuie să vorbesc cu el. Vă rog…
Doina : Nu e acasă, vă spun. Nu pricepeţi româneşte ?
Bianca: Vă rog, ştiu că este, l-am văzut intrând.
Doina: Deci, ne spionaţi imobilul. Aha. Un motiv în plus ca să plecaţi. Nu avem timp. La revedere. (Ii arată uşa)
Bianca: Vă rog, doamnă, e în legătură cu Dacian Moroiu. A fost arestat.
Doina : De soţul meu, da. Au vorbit la televizor, s-a spus că e un prim pas înspre ieşirea din protoistorie, că se speră că razboiul va continua et caetera.
Bianca : Tocmai de aceea… vreau să îi spun soţului dumneavoastră că Dacian e nevinovat şi să… îl elibereze.
Doina : Are ore de audienţe la Parchet, de două ori pe săptămână. Dar am să îi transmit cererea dumneatale. Dacă nu mai e nimic altceva, uşa vă e deschisă. (Ii arată uşa)
Moisescu: Pesemne a emigrat din Croaţia...
Bianca: E o greşeală, o neînţelegere. Vă asigur, doamnă. Vă rog să îl chemaţi.
Doina : Nu mă mai rugaţi. Nu pot să vă ajut cu nimic. Nu sunt treburile mele.
Bianca: Ba sunt. (Strigă) Domnule Moisescu! Domnule Moisescu ! Vă rog !
Doina : Destul ! Ieşi afară, cocotă ! Dumneata să nu strigi în casa mea, da ? Hai, plimbă ursul ! Afară !
Bianca : Chiar nu înţelegeţi? Vă jur, la mijloc e o eroare. Soţul dumneavoastră se înşeală.
Doina: Poftim? Ce aud ? O pupăză de la televizor vine şi îmi spune că soţul meu se înşeală ? N-oi fi nici eu mare savantă dar e un lucru bun să se mai aplice puţin legea în ţara asta. Nu crezi ? Cine e pentru dumneata acest domn Moroiu ?
Bianca : Este cel care într-o zi mi-a zâmbit şi m-a scos dintr-o tristeţe fără margini.
Doina : Toţi suntem egali în faţa legii, chiar şi cei pe care îi iubim. A furat zeci de miliarde de lei, e timpul să plateasca. E timpul ca cineva să plătească.
Bianca : Dar de ce tocmai el ?
Doina : Sunt fapte şi fapte penale. Sunt urmăritori penali şi urmăriţi. Şi fiecare doarme cum îşi aşterne.
Doina : Nu mă mai ruga !
Bianca : Ca şi cum… S-ar fi deschis o gaură neagră şi inima mi-ar fi fost înghiţită într-o secundă. Vino cu mine, mi-a spus odată cu bunăvoinţă. Eram pe drumuri, mi-a întins mâna şi atunci, pentru prima oară, m-am simţit protejată şi iubită. Da, poate a facut nişte ilegalităţi, dar nu e el cel mai mare hoţ din ţara asta. Şi alţii au furat. Şi nu li se întâmplă nimic.
Doina : Aici suntem de acord. Nu li se întâmplă nimic. Domnii au prea mulţi anticorpi, o anomalie a sistemului, iar soţul meu nu are decât două braţe, ce mai, i-ar trebui zece vieţi ca să se lupte cu fiecare în parte. Bun, gata cu vorba. Uite ce e, domnişoară, nu mă îndoiesc de suferinţa dumneata, dar cinstit vorbind, cel pe care spui că îl iubeşti, pentru mine nu e doar un găinar mărunt, ci un uliu bun de prins şi de ţinut în cuşcă mai mulţi ani la rând pentru sănătatea acestei ţări. Şi apoi ce atâtea lacrimi. Eşti tânără şi frumoasă şi dacă vrei poţi găsi într-o clipire un alt răpitor cu capital, nu-i aşa ?
Bianca : Nu ! Nu vorbim despre acelaşi lucru. Şi nu mă aflu aici ca să primesc lecţii. Vă interzic să îmi daţi lecţii. Am venit ca să fiu auzită şi înţeleasă, nu ca să fiu judecată. Cum să fac ? (Îşi ia capul în mâini, se încovoaie sub un fel de greutate adâncă) Cum să fac? Doamne, cum să fac ?
Doina : Nu am cum să te ajut. Să mergi la prim-ministru şi să-i spui ce te doare. Ştiu toţi că uliul dumitale îi oferă periodic cu devotament o parte din prada lui ca să îşi poată duce în continuare liniştit vânătoarea. Du-te, vorbeşte-i şi lui de iubire cum mi-ai vorbit mie şi poate i se va face milă. (Ii arată uşa) La revedere.
Bianca, ca un câine bătut, o priveşte pe Doina după care iese încet, încovoiată sub aceeaşi greutate adâncă.
Doina, către Moisescu : M-am descurcat bine, nu ?
Moisescu : Ai mai exagerat puţin. Vorbeşti în aforisme.
Doina : Ici colo. N-am putut să îmi reprim o mică iritare când am văzut că Moroiu ăsta e gata să fie pictat ca un erou. Chiar şi de târfuliţa lui. (O imită) « Şi alţii au furat. » Dar în sfârsit, nu a servit la mare lucru deoarece, în aceeaşi zi, la radio, l-am auzit pe primul-ministru spunând « nu cred în arestările de vineri seara ». Povesteste cum a fost eliberat Dacian Moroiu.
Moisescu: După telefoanele de sus sau firul scurt, în baza unei afecţiuni cardiace, colegul meu Luca împreună cu alţi doi colegi complici l-au internat sub pază la spitalul militar iar patru zile mai târziu i-au revocat mandatul de arestare.
Doina : După care a făcut plângere împotriva ta pentru arestare abuzivă…
Moisescu : Şi astfel s-a adeverit paradoxul : avem o luptă crâncenă împotriva corupţiei dar fără corupţi.
Doina : Iar tihna noastră a fost otravită.
Intunericul îi acopera încet. Undeva, pe scenă, un cadavru. Negură. O femeie, îmbrăcată în negru, priveşte de departe, nemişcată. Începe să se mişte aproape insesizabil. Se îndreaptă spre cadavru, întinde mâinile ca un spectru în timp ce faţa ei imploră. Îngenuncheaza încet, prinde cu mâinile capul cadavrului şi îi mângâie parul surâzand trist. Tabloul dispare. Moisescu si Doina ca mai înainte.
Doina : Vreau sa mergem la ţară ?
Moisescu : Când doreşti.
Doina: Vreau la tata, la Corcova. Mi-e dor de pădurea de fagi.
Moisescu : E un om de treabă. Mă duce în locuri secrete unde găsesc coleoptere.
Doina : E îngrijorat pentru noi.
Moisescu : În rest, are două vaci dar nu îşi poate vinde laptele. Nu îl cumpără nimeni. Toată lumea are vaci în ţara asta, e o inflaţie de lapte în tara asta, jumătate dintre români mulg vaca. (Printr-o lupă se uită la o anumită insectă) « Oberea linearis ». Cam trufaşă. Un prieten mi-a adus-o din Turcia. Priveşte-o, e exemplar unic. (O ridică la nivelul ochilor) Taică-tău mai are şi doi purcei. Jumătate dintre români au doi purcei, cel puţin. Hai, trei. Sunt aşadar treizeci şi trei de milioane de purcei în ţară. Când sunt tăiaţi, păi e ceva sânge.
Doina : Cum stai cu jurnalista ta?
Moisescu : Nu-i plac purceii. Stii, am făcut şi un calcul cu privire la cantitatea de rahat de purcei.
Doina : Nu, te rog, încetează.
Moisescu: Bine, bine, mă opresc. Ar fi fost interesant şi educativ pentru aceşti oameni… Vrea să mergem la ţară.
Doina : Cine ?
Moisescu : Domnişoara Matei.
Doina : Ca să te filmeze în mediul tău natural ?
Moisescu : Inchipuie-ţi, chiar aşa mi-a spus.
Doina : Mediul tău natural e la Parchet, dar nu mai eşti acolo. Aşa că te ofileşti. Ai îmbătrânit. Te-ai îngrăşat.
Moisescu : Şi tu n-ai îmbătrânit ?
Doina, ridicând din umeri : Se poate. Dar eu muncesc.
Moisescu : « Cantharis obscura ». Cam schimonosită, săraca.
Pe scenă apare nacela din răchită a unei mongolfiere.
Doina: Ce-i asta?
Moisescu: Urmarea poveştii noastre, ai uitat?
Doina : Bineînţeles… Dacian Moroiu o şterge englezeşte în
Moisescu : Despre plecarea lui peste baltă nimic de adăugat. Doar că a spus în faţa jurnaliştilor : « Ai să plăteşti pentru toate ». Mai întâi şi-a transformat leii în dolari şi i-a transferat în America.
Doina : Cât ?
Moisescu : Unsprezece milioane de dolari. Intermediarul transferului este un fost ofiţer de la Securitate.
Doina : Esti sigur?
Moisescu : Absolut. Doar mai am încă la Parchet informatorii mei.
Dacian si Bianca sosesc, superb îmbrăcaţi şi având bagaje. Sunt blitzuri ca la o conferinţă de presă.
Doina : Ah, iată-i.
Moisescu: Doi porumbei.
Doina : Vrei să spui, doi carnivori.
Moisescu : Atenţie, o să dea o declaraţie.
Ii privesc ca niste spectatori.
Dacian : V-am chemat aici pentru o declaraţie majoră.
Moisescu : ‘Declaraţie importantă’ ar fi fost suficient.
Dacian : Domnilor, doamnelor, stimaţi concetăţeni. Vă anunţ că am decis să părăsesc această
Moisescu : Numai de la distanţă...
Dacian: Ca să revin în America, la America, ha, ha, ha, deocamdată o să ne odihnim eu şi nevastă-mea la Miami, apoi o să vedem. Eu am ceva relaţii în afacerile imobiliare iar Bianca o să facă o carieră de top model, avem câteva contacte, nu-i aşa, păpuşa ?
O prinde de fund.
Bianca : O să îmi fie foarte dor de ţară...
Dacian : Da, scumpa, aşa e. Aş vrea să vă fac cinste înainte de a mă ridica înspre acest exil voluntar. Uite, aveţi aici câteva sticle de bere şi nişte mititei. Dacian Moroiu e un om generos, aşa să ştiţi. Numai acum două zile am ajutat un orfelinat din Focşani. Hai, Bianca ! (Se îndreaptă amândoi înspre nacelă) Zâmbeşte, Bianca.
Bianca : Cheese ! Cheese !
Dacian : Hai, toate pânzele sus ! (Mongolfiera se ridică încet. Muzică. Multe blitzuri. Bianca pozează cu Dacian în diverse posturi. Imagine de carte poştală. Glamour.) Dar nu uitaţi : o să mă răzbun până la ultimul ! Până la ultimuuuuuul ! (Dispar)
Moisescu, către public : Ei, ce spuneţi ? Aţi rămas muţi, nu ? Este însuşi fiul cel mult iubit al fostului prefect Moroiu care într-o zi a spus în presă :
Doina : « Fiul meu are cazierul judiciar curat ».
Moisescu: Unul dintre acei indivizi pe care îi cunoaşteti şi care împreună cu acoliţii lor vor de multe ori să ne cumpere cu bere şi cu mici. Astăzi e pe locul treizeci şi nouă în topul celor mai bogaţi români.
Doina : Nu e urmărit de Interpol ?
Moisescu : Ar trebui mai întâi ca cineva să sune la Interpol.
Doina : Dar atunci să fie dat în urmărire şi partidul pe care l-a finanţat şi toţi intermediarii de la vamă, din Parchet, de la Poliţie, de la Finanţe.
Moisescu : Un sfert de ţară. Iţi dai seama că băieţii de la Interpol se mai duc şi ei în week-end, mai au şi ei vacanţele lor. Ii doare în cot de găinăriile noastre interne.
Soneria cu cuc.
Doina : Cine e ?
Moisescu: Destinul deghizat într-o sonerie cu cuc. Hai, du-te. Mă ocup eu.
Doina, se duce în culise : A da, eu eram la baie. Mă duc. (Strigă din culise) Traiane, a sunat.
Moisescu : Da, am auzit. Mă rog, nici asta n-a fost chiar o surpriză. La un an după arestarea din casa cu jacuzzi şi cam la două luni de la plecarea sau mai bine zis înălţarea la cer a sfântului, m-au chemat la audiere. Mi-au citit acuzaţiile. După-amiază venim la o cotrobaială, da ? Avem mandat de la Procurorul General, da? Sunteţi bineveniţi, vă aştept. Doamna Ministru a Justiţiei a anunţat în acea dimineaţă cu multă pompă percheziţia… O lecţie pentru magistraţii corupţi, a spus ea. Un procedeu excepţional. După nouazeci au fost foarte putine precedente. O dată încheiate aceste precizări esenţiale şi utile pentru înţelegerea întregii maşinării, mă îndrept înspre uşă. Doina nu era la curent şi nici nu i-am spus nimic. Staţi să vedeţi. Cauzalitatea. A-B-C-D. (In culise deschide uşa) Ştergeţi-vă pe picioare, soţia mea tocmai a făcut curăţenie.
Doina, din culise: Cine e?
Apare Cristian Panait, un tânăr timid, îmbrăcat la patru ace. Proaspăt ieşit din şcoli. Impreună cu Costică şi Gigi, cei doi poliţişti.
Panait, arată legitimaţia : Cristian Panait. Procuror.
Moisescu : V-am văzut azi dimineaţă la audieri. Aţi tăcut tot timpul. E de la Curtea Supremă, atenţie.
Doina, iese de la baie cu un prosop impozant pe cap : Cine e ?
Moisescu : Domnul e magistrat la Parchetul Curţii Supreme, secţia 2 Anticorupţie. A venit pentru o percheziţie.
Doina : Doamne Isuse ! Dar ce-am facut ?
Panait : Mandat din partea Procurorului General. Uitaţi.
Moisescu : Nu e nevoie.
Doina : Ce se întâmplă, Traiane, ce-i asta ?
Moisescu, o ia de mâini : Doina, lasă că îţi explic mai târziu. Du-te în cameră, da ?
Doina : Nu ! Spune-mi ! Ce-nseamnă asta ? Domnule procuror, despre ce e vorba ? Eu sunt soţia. Doina Moisescu. Incântată, scuzaţi-mi ţinuta.
Panait, se bâlbâie : Da, nu-i nimic. Ăă, soţul dumneavoastră… păi, i s-a deschis un dosar penal…
Moisescu : E aşa de gros, l-am văzut astăzi, de la cinci metri. Pentru că lacheii nu m-au lăsat să îl văd. Mi s-a interzis accesul la propriul dosar penal. Un domn cumsecade mi-a citit acuzaţiile. Luca. Avea un rânjet ca de curcan satisfăcut. Il văd : rânjet/curcan. Prietenul său Păunescu-Deliorga, şeful dumneavoastră ierarhic era şi el acolo. Mai rostiţi odată acuzaţiile, vă rog. Haideţi, ce staţi. E dreptul meu să ştiu de ce sunteţi aici. Du-te în cameră, Doina.
Doina : O, mai taci ! De un an de zile nu îi mai daţi pace. A pierdut un concurs din cauza voastră, nu mai anchetează, nu mai munceşte ca înainte, peste tot neîncredere şi suspiciune. Doar pentru că a arestat-o pe jigodia aia, nu? Spuneţi! Nu? Pentru că a cutezat şi pentru că şi-a băgat nasul. Nu ? De ce trebuia şi tu să arestezi jigodia aia. Acum plăteşti din urmă. Ţara e plină de jigodii, de ce ţi-ai găsit tocmai tu…
Moisescu, strigă : Ajunge ! Meseria mea e să mă ocup de jigodii şi compania. Permite domnului Panait să ‘exprime’ acuzaţiile. Şapte la număr. Vă ascultăm !
Panait : Da. Arestare nelegală şi cercetare abuzivă, două luări de mită, două favorizări ale infractorilor, un fals intelectual şi o reţinere de înscrisuri…
Moisescu : Justiţia, înseamnă şase mii de ani de erori judiciare, nu mai ştiu cine a spus-o.
Panait : Şi acum permiteţi-ne să ne apucăm de treabă. Hai, băieţi ! Începeţi cu biroul.
Doina : Să nu cumva să mânjiţi ! Nu! Nu ! Afară din casa mea ! Afară jegoşilor !
Costica: Lăsaţi-mă, doamnă, în pace. Şi noi avem familie, nu suntem nici hingheri nici călăi. Domnu procuror, solicitaţi-i acestei fiinţe de sex feminin să mă lase în pace.
Moisescu : Doina, fii rezonabilă, zău aşa. Parcă am mai auzit asta undeva.
Doina : Îmi spui să fiu… ?
Fuge în cameră, plângând. Soneria cu cuc.
Moisescu : Mă duc să deschid.
Panait : Nu dumneavoastră. Gigi !
Gigi se duce la uşă.
Moisescu : Aţi pierdut, domnule Panait. Unde sunt Păunescu-Deliorga, Procurorul General şi Ministra Justiţiei ? De ce nu vin ei să-mi percheziţioneze biroul şi veceul? V-au trimis pe dumneavoastră, proaspăt diplomat şi bun pentru uzul intern, nu ?
Costică : Nu e clar ce căutăm aici, domnu procuror.
Gigi : Ba mai mult, aş spune că e neclar şi că pute.
Moisescu, ostentativ la cameră : Premierul a intrat cu bocancii în anchetele penale! Încălcarea independenţei procurorilor continuă! Jos bolşevicii! Huo ! Huo !
Panait, se agită : Unde e telefonul ?
Moisescu : La intrare. (Panait iese) Un mucos.
Un jurnalist : Degeaba spuneţi dumneavoastră, dar Păunescu-Deliorga e în stradă.
Moisescu : Unde ?
Un jurnalist : L-am recunoscut în maşină. Aştepta şi fuma.
Moisescu : Papa de la Roma e în stradă ? În faţa blocului meu ? Asta da onoare.
Un jurnalist : Oricum e si el pe casetă. Veniţi deseară la antenă, nu ? Aţi promis.
Moisescu : Da vin. Şi în brânci vin.
Costică : Vă rugăm să ne iertaţi, domnu procuror, noi vă ştim demult şi…
Moisescu, gest din mână. Reapare Panait.
Panait: Percheziţia se anulează. Scuzaţi deranjul, domnule procuror. Hai, băieţi ! Nu mai e nimic de făcut aici.
Un jurnalist : Alerg după ei. Nu pup eu în fiecare zi aşa ceva! Ne vedem deseară. O să facem rating mare. Sănătate!
Moisescu, singur: Da, scuzăm deranjul...
Se aşează la insectarul său, aprinde lampa.
VOCEA PROCURORULUI GENERAL: Stimaţi concetăţeni. Intervenţia mea, în calitate de Procuror General al României are loc pe fondul politicii asumate de guvernul acestei ţări în combatarea corupţiei instituţionalizate.
Pe parcursul anunţului, Moisescu se ridică şi ascultă cu spatele la public. Doina revine. La sfârşitul anunţului, Moisescu işi ia pardesiul gri şi iese.
Doina: Stai ! Ţi-ai uitat… Işi uitase fularul. Afară era frig. De câte ori să-i spui unui om să se îmbrace ? Aşa face tot timpul. Apoi se plânge de dureri de spate şi de roşu în gât. (Apare Eleni Panait, 60 de ani, îmbrăcată în negru. Se plimbă buimacă, caută ceva) A doua zi după balamuc, Deliorga a dat ordin să ni se ia paşapoartele. Nouă şi copiilor noştri. Serviciul Independent de Evidenţă Informatizată a Persoanei, aşa se numeşte de unde au venit ca să ni le ia. Pesemne că se temeau să nu fugim la regina Angliei. Nu poate nici ea adaposti sub poalele ei toată mizeria lumii. Si atunci eu va întreb, copiii ce vină au ?… Da, chiar ea este. Eleni Panait. Doamna în negru. Se plimbă deseori pe bulevardul Brătianu. O femeie tristă. Uitaţi-vă la ea, biata femeie. O ia razna. Nu ştiu cum să o ajut. Nici pe noi nu ne ajută nimeni. (Mătură şi aranjează prin casă) N-am primit nici până astăzi paşapoartele. Nu putem nici măcar trece Dunărea. Doar dacă înotăm. Bine că măcar copiii le-au primit. Acum îşi pot împlini visul. Degeaba le tot zic : în Canada străzile nu sunt pavate cu aur ! Mama lor de ticăloşi şi de comunişti ! (Scuipă) Ptui ! Numai înot putem ieşi. Măcar pe vremea împuşcatului mai puteam scoate nasul din când în când la Belgrad şi la Sofia, că nu eram duşmanii poporului... Acum cu libera circulatie a persoanelor, păi numai marfurile circula. Asta e. Cum zice Traian, trăim o conjunctură problematică. Pedeapsă de le Dumnezeu, aia e...
Iese.
Eleni, către public : Aici. Aici a fost. Exact aici. O baltă de sânge. I-am acoperit pieptul cu un impermeabil de-al lui. Avea faţa… Un vârtej. O sfârtecare. L-am ţinut în braţe, aşa, uitaţi. (Mimează) Ca şi atunci când i-am dat viaţă. Uitaţi, aşa… Aşa. Au întârziat patruzeci de minute. Ar fi putut fi salvat, da, sunt sigură. O durere în privirea lui, dacă aţi ştii! Atâta durere ! Braţele rupte în trei locuri, gleznele zdrobite. Patruzeci de minute ! Stai cuminte... te rog… or să vina imediat... (Mângâie) Imi amintesc, l-au chemat la ora unsprezece seara, cu câteva ore înaintea acelei perchezitii. Dar nu ştiu ce i-au putut spune deoarece când s-a reîntors acasă mi-a spus cu o voce lugubră : « N-ai idee prin ce trec. Când mă voi întoarce de la Moisescu, voi fi ori sus ori jos. » Da, îmi aduc bine aminte. Îl aud ca şi cum ar fi vorbit acum două ore. La întoarcerea de la perchezitia avortata era abătut. Neliniştit. Mai bine nu ar fi acceptat dosarul ăla. S-au folosit de Cristian. Mi l-au luat. Câinii! Acum as da foc la întreaga lume. Va spun. As da foc ca să mi-l dea înapoi.
Cristian intră încet. Se aşează abătut pe scaun, în camera de zi din apartamentul modest al familiei Panait.
Eleni : La zece aprilie avea douăzeci si nouă de ani. Douazeci şi nouă. Anul acesta ar fi împlinit treizeci şi unu. I-am serbat singură. Chiar pe 29 martie. Are un mormânt frumos, să ştiţi. Cel mai frumos dintre toate. Mă duc de două ori pe săptămână. Am plantat rezeda şi un brăduleţ. Îi plăcea să meargă la munte. De ziua lui am găsit un buchet de trandafiri, nu ştiu din partea cui era. Mai era şi o plăcuţă sculptată pe care scria « Pentru Cristian. Pentru că a avut curajul de a spune nu ». Cineva s-a gândit la Cristian. Am strâns buchetul în mâini şi-am plâns, pentru că cineva s-a gândit la Cristian. Dupa trei luni am părăsit acest bloc. Noaptea nu puteam dormi, stăteam pe balcon. Apa la baie începea să curgă singură în toiul nopţii. Găseam în fiecare dimineaţă crema de ras în chiuvetă. I-au răpit liniştea până şi în cealaltă lume. Ei care s-au făcut că îl bocesc la înmormântare şi care apoi l-au făcut nebun… Eu să dorm, nici acum nu pot. Aşa că am să vorbesc. Trebuie să mă ascultaţi. Acum trebuie.
Eleni intră în camera de zi din apartamentul modest al familiei Panait.
Eleni : Tu eşti ? De ce stai pe întuneric ? Când ai ajuns ?
Cristian : Nu demult.
Eleni: De ce nu m-ai trezit? Stai pe întuneric...
Cristian : E nevinovat.
Eleni, îi pune mâna la frunte : Un ceai de tei, asta îţi trebuie. Ceai de tei cu verbină. Puiul mamii. Stai cuminte. (Se duce în culise) Am făcut de mâncare. Tocăniţă cu borş. Iţi pun la încălzit ? Eu am mâncat deja. Doamna Dumitru a trecut pe la ora opt şi jumătate. N-am mai văzut-o de multă vreme.
Cristian, ca pentru sine : Nu vreau.
Eleni : Ce spui ? Băiatul ei e în Canada, zice că totul e perfect. La Vancouver. Perfect, aşa zice. (Revine) Am pus apă pentru ceai şi am pus şi tocăniţa, să vezi ce bună e.
Cristian : Am avut o zi...
Eleni: O zi ţine până la apusul soarelui. Aşa spunea tatăl tău, fie iertat.
Cristian : M-am înşelat, mamă. Înţelegi? Am vrut să ţintesc prea sus. Cum să spun... nu mă întrerupe ! Când vrei sa ţinteşti sus, aşa cum am vrut eu, nu poţi face altfel decât murdărindu-te pe mâini. In opt ani de şcoală ne-au obligat să tocim legi până la îngreţoşare, dar nimeni nu ne-a spus acest adevăr geometric simplu. L-am învăţat abia astazi când şeful aştepta în stradă şi veghea ca eu să arunc gunoiul în hazna, eu cu mâinile mele. Dar gunoiul nu eu l-am făcut. Eleni : Şi de ce atâta frământare ? Se vor limpezi apele, o să vezi.
Cristian : Sunt atât de stătute, încât au murit toţi peştii şi miroase a hoit. La început am crezut că EI aveau dreptate. Apoi vizita de la guvern, şi comanda clară de a arăta ţării ce e un magistrat corupt. Acum nu mai pot închide ochii.
Eleni : Pot... te rog, pot să spun şi eu ceva ? Tatăl tău, fie iertat, ţi-ar fi vorbit la fel ca mine. Ţi-ar fi spus: Cristian Panait, închide ochii!
Cristian : Şi dacă închid ochii nu-mi pot închide nările. Atât de multă duhoare e. Mi-au spus când mi-au încredinţat dosarul: « trebuie să îi găsim ceva lui Moisescu ». Atunci am simţit duhoarea. Şi din gura care mi-a spus asta ţâşnea o duhoare şi mai infectă. Aşa că au asmuţit pe el serviciile secrete. Acum ştiu multe. I-am observat la lucru, purtau mănuşi albe, curate ca mătasea, dar feţele lor ? Le-am vazut feţele... Trebuie ca acest om să-i fi speriat foarte rău. (Inspiră adânc) Acum ştiu ce am de făcut. Mamă ?
Eleni : Spune, băiatul meu.
Cristian: Vreau tocăniţă cu borş.
Eleni, se repede către public : Aţi auzit? Asta mi-a spus. « Vreau tocăniţă cu borş ». Asta îi plăcea lui cel mai mult. Şi în timp ce mânca, mi-a mai vorbit un timp de feţele, de ochii lor de bivoli, apoi a tăcut. Dar ştiţi, avea privirea ca de vultur, niciodată nu l-am văzut astfel, o aşa mânie clocotea în el. Nu ştiam ce voia să facă, dar eram mândră de privirea lui, privirea tatălui său !
Pe scenă, apare biroul lui Ovidius Păunescu-Deliorga, procuror, şef al Secţiei 2 Anticorupţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Biroul e implantat la înălţime, misterios. Fiul va urma indicaţiile de mişcare ale mamei.
Eleni : A doua zi s-a dus direct la Ovidius Păunescu-Deliorga. Unul din domnii cu duhoarea infectă. Uitaţi-vă la el! Işi perie costumul şi impermeabilul, se piaptăna, e un băiat ordonat, eu l-am învăţat aşa. Iese din bloc. De la Piaţa Unirii ia metroul, o staţie până la Izvor. De ce nu mergi pe jos, puiule ?
Cristian : Nu am timp.
Eleni : De obicei merge pe jos pe cheiul Dâmboviţei, e bun pentru inimă. De la Izvor o ia pe jos până pe bulevardul Libertăţii. Ajunge la sediul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. Aleargă pe trepte, aterizează drept în biroul lui Deliorga. Scoate o hârtie din mapă şi i-o pune înainte.
Deliorga, la biroul său : Ce-i asta ?
Cristian : NUP pentru Moisescu !
Eleni : Neînceperea urmăririi penale.
Deliorga, după ce a citit se ridică în picioare : Poftim ? Tu eşti om serios, mă ?
Cristian : Nu există elemente în măsură să susţină existenţa infracţiunilor în acest dosar.
Deliorga: Mă, tu îţi dai puţin seama ce spui?
Cristian: Categoric ! Nu văd nici o infracţiune. (Ii pune pe masă o mapă) Iată toate concluziile la care am ajuns. Articolul 10 litera « a » Cod procedură penală: fapta nu există.
Deliorga: Măi băiatule, Codul de procedură penală ţi-l bagi în cur, da? Păi cum, una spunem şi alta facem? Ce înseamnă asta ? Tu nu asculţi ce ţi se spune ?
Cristian : Nu, domnule procuror.
Deliorga, se aşează, mirare produndă : Aha. Aha. Păi tu nu ţi-ai făcut temele, asta văd eu. Pricepi tu ?
Cristian: Am demonstrat punct cu punct că acuzaţiile aduse...
Deliorga, urlă: Pricepi? Sunt declaraţii ale martorilor, căcăciosule!
Cristian: Dintre care unii sunt închişi. Evazionişti fiscali, prinţi ai alcoolului, ce le-aţi oferit în schimb ?
Deliorga, stare de muţenie. Încearcă să îşi controleze respiraţia. Se ridică, face câţiva paşi în birou.
Cristian : Sunt gata să îi invit la poligraf şi pe ei şi pe Moisescu.
Deliorga, loveşte cu pumnul de masă: Nu-mi vorbi de Moisescu. Cine-i pentru tine viermele Moisescu şi de ce îl pupi în cur tocmai tu? Vrei să îmi distrugi cariera şi viaţa pentru un amator de gâze putregăite? Am familie, copii, ce-o să le spun când o să mă vadă că sunt distrus? Crezi că am făcut atâta drum ca să mă împiedic acum de un vierme de tribunal ? (Face paşi, e cuprins de furie, îl priveşte pe Cristian din când în când, după un timp se aşează, ia o foaie de hârtie, scrie) Subsemnatul...în calitate de procuror şef al Secţiei 2 Anticorupţie din cadrul... prin prezenta... declar infirmarea ca netemeinică şi nelegală, a ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală dispusă în dosarul...102/P... Semnătura şi parafa ! (Suflă pe foaie) De azi începând nu te mai ocupi de acest caz, am să mă ocup eu personal. Clar ?
Cristian : E un abuz. Nu aveţi dreptul.
Deliorga : Ieşi.
Ramân amândoi.
Eleni : In acea zi împlinea douzeci şi nouă de ani. Şi-a serbat ziua de naştere cu colegii săi, nu le-a spus nimic, puteţi să-i întrebaţi. Semăna cu un automat. Seara a venit acasă obosit. « Lucrurile iau o întorsătura urâtă. Eu nu mai calc în astfel de justiţie ». Acestea i-au fost vorbele. L-am rugat insistent să se ducă la şef şi să îşi ceară un concediu. « Du-te la munte. Sau... du-te la Govora. O să îţi facă bine ». Aşa că a doua zi era din nou în biroul lui Deliorga.
Deliorga : Ce mai vrei ?
Cristian : Aş vrea să... mă simt puţin obosit. Aş vrea să îmi iau un concediu. Două săptămâni. Mi-l acordaţi ?
Deliorga : Unde vrei să mergi?
Cristian : Nu ştiu încă. M-am gândit să plec în afara ţării.
Deliorga, după un moment de surpriză : Ieri seară am avut un apel. Ştii cine ? Fosta ta profesoară, doamna ministră a Justiţiei. « Cel mai bun elev al meu, să-mi facă una ca asta ». Mi-a spus la telefon. Era gata să plângă. Femeia te apreciază mult dar ai decepţionat-o. E frumos să faci o doamnă să plângă ?
Cristian : Am încercat să o sun de mai multe ori, să îi spun ce decizie am luat, nu a răspuns.
Deliorga : Nu-i frumos. Şi tot ieri seară am avut o vizită. Ştii cine ? SRI. M-au certat ca pe un copil. Ori mie nu-mi place să fiu certat. Domnii sunt foarte bine informaţi, au urechi lungi lungi uite aşa şi pe deasupra ne mai sunt şi prieteni. M-au sfătuit frumos să am grijă de oile mele. Textual. Şi mi-au mai spus că o anumită oiţă îşi cam face de cap cu lupul. Prin urmare, oiţa va trebui tunsă şi sacrificată, dacă nu, păstorul va fi certat din nou şi i se va lua turma. Pricepi ? Aşa vorbesc dânsii în metafore. Iar noi ceilalţi trebuie să ne supunem. (Ii întinde un dosar) Asta-i pentru tine.
Cristian deschide dosarul, se uită la foi. Devine livid. O pauză lungă.
Cristian : S-a terminat...
Deliorga: Ia-ţi concediul, ia-ţi catrafusele şi să nu te mai văd. Valea ! Şi să nu cumva să te pună dracul să părăseşti ţara, ai înţeles ? Ieşi.
Cristian iese încet. Deliorga rămâne la birou, în penumbră, impresionant. Cristian e în camera lui. Se dezbracă de costumul de magistrat, îşi ia pijamaua cu gesturi lente. Se întinde în pat, dar nu-şi găseşte locul, apoi păşeşte la fereastră şi se uită fascinat în jos.
Eleni : Băiatul meu... Atunci mi-a fost dat să trăiesc, ceea ce nu doresc nici unui părinte prezent aici să trăiască. Băiatul meu se descompunea cu fiecare minut care trecea. Nu mai mânca nimic. Nu se mai ocupa de aspectul său exterior, nu s-a mai ras nici nu s-a mai spălat, el care de obicei era atât de îngrijit şi de elegant. (Cristian nu îşi găseşte locul, face câţiva paşi înspre fereastră şi priveşte în jos fascinat) Asta făcea toată ziua. Se lupta cu demonul. Se întindea în pat, se ducea la fereastră şi privea fascinat în jos. M-a înnebunit cu fereastra aceea. (Păşeşte în camera lui Cristian) Dar ce are fereastra aia ! Hai, la culcare !
Cristian, degetul la buze : Şşşşşşşşt.
Eleni : Ce ?
Cristian: Ne aud...
Eleni : Cine ?
Cristian se lipeşte de un perete şi ascultă cu o ureche.
Eleni : Hai, te rog, Cristian la bucătărie şi mănâncă puţină ciorbă cu pâine. Te rog. Iţi aduc ?
Cristian, degetul la buze : Şşşşşşşşt. (Vorbeşte în şoaptă) Am un psihic labil. (Degetul la buze) Şşşşşşşşt. (Vorbeşte în şoaptă) Ne aud. Telefonul…
Eleni : Ce e cu telefonul ?
Cristian, în şoaptă: E supravegheat. Nu raspunde. Să nu cumva. (Se duce la fereastră repede şi se uită în jos)
Eleni, strigă : Cristian, nu mai sta la fereastra aia! Gata, treci în pat ! Acuma !
Cristian se execută, în mod mecanic şi bizar se duce în pat, se acoperă cu pătura, o trage până la bărbie, tremură.
Cristian : Mamă ? (Scoate degetul arătător şi o cheamă. Eleni se apropie. Cristian vorbeşte tainic, dar şi iluminat în acelaşi timp) Mă supraveghează. Ştiu totul despre mine. De când mi-au dat cazul ăsta. Mă crezi ? Telefonul… să nu raspunzi. Mi-au umblat până în clasele primare. Tot. Ştiu tot. Dar şi eu ştiu multe lucruri. Aşa că vor să se descotorosească de mine. Asta vor. Mi-au spus să fac o… o psihoterapie. Dar eu nu sunt smintit, mamă. Nu-i aşa ?
Eleni : Bineînţeles că nu eşti. Of, Doamne, ce pot să fac? Vrei să vorbesc eu cu şeful tău ? Poate că are să mă asculte.
Cristian : Nu-i nimic de făcut.
Eleni, cu vehemenţă : O şi încă cum ! Că le smulg ochii şi ficatul, îi trag în ţeapă cu mâinile mele. Şi-atunci o să mă asculte cu toţii.
Cristian : Nimic de făcut. Nu mai sunt magistrat. La ce au scris ei acolo, nu mai pot fi nici avocat, nici jurisconsult. Nu mai sunt nimic, trebuie să o iau de la zero.
Eleni : Ai s-o iei de la zero, da! Tu crezi că eu sunt pe post de bibelou ? Am să te ajut. În viaţă nu e rău uneori s-o iei de la zero.
Cristian, se ridică din pat şi stă în capul oaselor : Crezi ?
Eleni : Sunt convinsă.
Cristian, ridică din umeri : Azi noapte am avut un vis. Se făcea că eram culcat la malul mării şi era atât de frumos, stăteam pe spate şi cu bratele lăsam urme în nisip. Apoi m-am ridicat în picioare, m-am dus aproape de mal şi m-am uitat la orizont. Şi deodată, apa mării a început să se înnegrească. Iar din mare a ieşit un cal. Avea pe faţă o mască de fier. S-a apropiat de mine, era înfiorător, şi nu ştiu cum dar am simţit că cineva invizibil m-a urcat pe spatele lui. Şi atunci... calul a păşit înspre larg şi am simţit cum intru în apa neagră. M-am scufundat până la piept, până la barbie, până ce apa neagră m-a înghiţit cu totul. Şi m-am zbătut până m-am trezit.
Eleni: Doamne Isuse! (Eleni se aşează pe pat. Cristian îşi pune capul în poalele ei. Eleni îl mângâie. Un moment) A adormit. (Se ridică din pat, îl întinde pe Cristian şi îl acoperă) L-am privit în somn pe furiş. Nu mâncase aproape nimic timp de nouă zile, slăbise, era alb ca varul. Imbătrânise într-o săptămână cât un om într-o viaţă. Dormi frumuşel. Vise plăcute !
Il sărută pe frunte. Inspiră adânc. Se decide. Găseşte o pudrieră veche, se pudrează rapid apoi îşi dă cu spray, într-o manieră aproape comică. Işi face cruce. Cu pas grăbit, face acelaşi drum ca fiul său adineaori, îngână o rugăciune, în mod mecanic, se opreşte în faţa biroului.
Deliorga : Vă aşteptam. Intraţi. Doamna... Panait ?
Eleni : Da, eu însumi. Am venit...
Deliorga : Ca să puneti o vorbă bună pentru fiul dumneavoastră.
Eleni : Da. De unde ştiţi ?
Deliorga: O intuiţie. Dar nu vă pot ajuta.
Eleni: Nu spuneţi asta. Lăsaţi-mă mai întâi să vorbesc.
Deliorga: Repejor că am treabă.
Eleni: Da. Vedeţi, de nouă zile nu mai mănâncă nimic, a slăbit mult, piere sub ochii mei şi nu vrea să mai trăiască, nu ştiu ce să mai fac. Nu i-am spus că am venit la dumneavoastră, nu i-ar fi plăcut şi m-ar fi certat. Nu i-a plăcut niciodată să merg la profesori şi să îl apăr, îmi spunea că îl fac de ruşine, că râd colegii lui de el, ca îi tai bărbăţia. Dar vedeţi, de când e procuror, munca lui este viaţa lui. De aceea, vă rog să îl reprimiţi în magistratură.
Deliorga : Cum aşa ? Cu bagheta magică ?
Eleni : De când e la Parchetul General şi-a văzut visul cu ochii. A muncit atâţia ani pentru asta, vă rog să îl iertaţi.
Deliorga : Păi ce sunt eu, Papa de la Roma ? Cristian a făcut greşeli de amator, şi nu eu am decis suspendarea lui.
Eleni: Dar cine atunci? La cine să mă duc ? Va rog să interveniţi pentru el.
Deliorga : Nu mă mai rugaţi. Nu pot. Nu sunt eu zâna cea bună. Sau poate credeţi că am putere... Uite... să vă spun cum stau lucrurile. De când m-a fătat mama, mi-am dorit să am putere. Dar şi alţii, când i-a fătat mama şi-au dorit să aibe putere. Pesemne că şi-au dorit-o mai mult decât mine, fiindcă iată-i acum sunt deasupra mea. Aţi priceput ? În concluzie, nu vă pot ajuta.
Eleni : A împlinit douăzeci şi nouă de ani, viaţa pentru el abia începe. Chiar nu înţelegeti? Vă jur, la mijloc e o eroare. (Deliorga e impasibil. Eleni aşteaptă un raspuns. Apoi tare) Sunteţi fără milă ! Poate şi dumneavoastră aveţi copii. Când comit greşeli şi când vă roagă să îi iertaţi, ce faceţi, îi alungaţi în stradă?
Deliorga, tare : Ochiul meu a stat asupra lui. Habar nu avea să efectueze o percheziţie domiciliară. În audieri era inabil şi rigid. Fiul dumneavoastră nu este făcut pentru această meserie ! De altfel, având în vedere starea lui, am cerut o expertiză psihiatrică !
Eleni, tare, se ridică : Dar nu e nebun ! Nu e nebun! Presiuni de tot felul. Imixtiuni în deciziile lui. Frica de a fi judecat. Nu e nebun!
Deliorga : Destul ! Nu am de primit lecţii din partea nimănui. Permiteţi ? Cine sunteţi dumneavoastră pentru a ne da NOUĂ lecţii ?
Eleni : Aşa cum mă vedeţi. Sunt Mama lui Cristian... o biată mamă.
Deliorga : Şi ce ştie o biată mamă despre mersul justiţiei, despre cei ce calcă strâmb şi trebuie să plătească ? Şi ce tupeu are biata mamă, încât să vină să se vaiete, să-şi vomite sentimentele materne şi lacrimile în biroul Ministerului Public ! La Parchetul de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu sunt lacrimi ! (Se calmează. Tacere) Nu mă pot opune deciziei superiorilor ierarhici. Cristian Panait nu e apt din motive psihologice să mai exerseze meseria de procuror. Îmi cer scuze, timpul meu e preţios.
Eleni : Aşadar, s-a terminat... nu se poate face nimic. Fără milă. (Pleacă. Se opreşte) Să îl aveţi pe conştiinţă. Nu vă doresc.
Eleni coboară de la birou. Deliorga dispare. In tot acest timp, Cristian s-a trezit într-o stare de ameţeală. De la pat se duce la fereastră şi priveşte în jos, fascinat. De mai multe ori, acelaşi drum, şi starea sa de nervozitate creşte. Dispare în culise.
Eleni : Am ajuns acasă, era patru după-amiaza. M-am grăbit cât am putut de repede. Mi-am spus că poate va avea nevoie de mine. In faţa blocului era adunată multă lume. Un cerc de oameni care vorbeau în şoaptă şi păreau preocupaţi. Inima, pentru o clipă, mi-a fost o lamă de cuţit. Cineva l-a văzut de vizavi pe acoperişul blocului, drept ca un arbore, cu o clipă înainte de a sări în gol. A stat drept ca un arbore, cu privirile înainte şi n-a ezitat o clipă. M-am apropiat, am străpuns cercul de oameni. Am îngenuncheat. I-am prins capul în mâini. Şi-atunci...
Eleni Panait : un strigăt fără timbru. O gură căscată. Întuneric. Vocea Doamnei Ministru a Justiţiei se aude în întuneric. Apoi, pe parcursul anunţului o revedem pe Eleni în genunchi, lângă corpul închipuit. Moisescu vine si el, se aseaza undeva retras si priveste.
VOCEA MINISTREI JUSTITIEI : Doamnelor, domnilor, în calitatea mea de Ministru al Justiţiei, aş dori să fac unele precizări în legatură cu dispariţia tragică a tânărului Cristian Panait, procuror în cadrul Parchetului General. Putem afirma cu siguranţă că moartea sa a survenit pe fondul anchetei în dosarul Traian Moisescu, unde a efectuat diverse acte procedurale, precum şi în urma unui lanţ cauzal direct necondiţionat. Expertiza psihiatrică post-mortem a dovedit că şocul emoţional a survenit pe terenul fragil al unei structuri vulnerabile ceea ce a declanşat episodul psihotic paranoid-depresiv, pe fondul căruia s-a produs decesul. Pe lângă factorul stresor marcant mai sus-amintit s-au adaugat alţi factori secundari, şi anume: gradul de pregătire şi experienţa profesională şi, în legatură cu aceasta, posibila interpretare greşită a unor momente procesuale, între care se distinge nefinalizarea actului de punere în mişcare a acţiunii penale în dosarul Moisescu. Îl cunoşteam pe Cristian personal, ca fiind un om de o cinste exemplară, foarte cultivat, corect, pentru el profesia de procuror era începutul şi sfârşitul. A fost un luptător pentru ideea de adevar şi dreptate. De aceea Justiţia Română pierde un om de valoare...
Vocea se bruiază. Eleni îşi astupă urechile apoi se ridică.
Eleni : Nu… nu… Asta nu… Nu aşa… Nu ascultaţi asta…
Scoate o fotografie din sân, aleargă înnebunită cu fotografia în mână, ca şi cum ar dori să oprească oameni pe stradă, să le vorbească, dar nimeni nu vrea să o asculte.
Eleni, cuiva: Vedeţi, el este, e fiul meu… Nu îl recunoaşteţi ?… (Altcuiva) Staţi, doamnă, am să vă spun povestea lui. Dacă l-aţi fi cunoscut… (Altcuiva) Douăzeci şi nouă. Douazeci şi nouă de primăveri furate, călcate în picioare… Nu aveţi timp, desigur… (Singură) Rezeda şi dalia... Garoafe albe... poate aşa te vei linişti. Haine la săraci şi pomelnice ca să îţi aflii si tu odată pacea... (Altcuiva) Dumneata, tinere, vino într-o zi şi vezi, are un mormânt frumos. Cel mai frumos dintre toate… Nu, aşteaptă… Da, în viaţă, suntem grăbiţi, sigur... (Altcuiva) Douăzeci şi nouă... Priviţi… Mă duc de două ori pe săptămână. Am plantat un brăduleţ… Iubea foarte mult muntele. Brăduleţul îi face plăcere şi îşi aminteşte… (Altcuiva) Dumneavoastră, vă voi spune adevărul. Poftim. Aici. (Işi dezvăluie pieptul) Aici a supt şi doare... (Singură) Se înşeală cu toţii. Cristian nu s-a sinucis ci a ales calea onoarei. Dar nu-i nimeni ca să îi redea linistea. Nimeni, nimeni...
Încet se lasă în genunchi, ţinând fotografia la piept.
Gigi: Eu cu nevasta-mea, din nouazeci încoace, visăm la un Mercedes Monospace ca să ne ducem copiii la mare. Dar nu la Marea Neagră, nu, e prea multă mizerie; la Mediterană, pe Coasta de Azur, înţelegeţi? Bun, şi cum copiii au crescut, acum visăm doar la un Chevrolet sport, cu două locuri, decapotabil.
Doina intră cu un geamantan şi cu o geantă mare în mână. Traian. Sunt îmbracaţi ca pentru o călătorie. Vorbesc cu multe pauze, au gesturi domoale.
Doina: Ţi-ai făcut bagajele? (Traian dă din cap) Să nu uiţi unguentul ăla. Şi paracetamolul. Acum plouă dar când o sa fim acolo, să vezi ce soare o să fie. Să-ţi pui şi undiţa. O să mâncăm un caras şi o să bem o Busuioacă de Bohotin. Pâine la vatră. Ţi-ai pus insectarul? (Traian dă din cap) Au scris baieţii. Spun că îşi vor deschide un cabinet de consultanţă. Ce zici?
Traian: Nu ştiu, n-am fost să-i verific.
Doina: Au avut noroc totuşi. Au primit viza repede. Sunt băieţi descurcăreţi, lasă, nu te frământa tu.
Traian: Nu mă frământ.
Doina: Să nu ne facem griji pentru ei. Ne roagă insistent. Eu tot îmi fac. Le mai pasă lor... O să fie vreme bună. Să vezi ce soare o să fie. Te mai doare? (Traian dă din umeri) Lasă că o să te odihneşti. (Il ia de mână) Mai verifică o dată gazul şi apa la baie, da? Să nu zăboveşti. Bine? (Il sărută pe frunte ca pe un copil) Du-te şi ia-ţi bagajele. Să nu zaboveşti.
Traian iese.
Doina, singură: Ne-am dus la Corcova. Într-o dimineaţă, în faţa blocului, am avut o surpriză neplăcută. Astfel s-a putut vorbi despre mesajul sicilian administrat lui Moisescu -„cele patru maşini ale procurorului au fost stropite cu sânge”- un mesaj din care lumea a reţinut implicit că procurorul avea patru maşini. Deci ce să mai vorbim, dacă are patru maşini, e clar. Însă doar una dintre cele patru era a noastră. Într-o altă dimineaţă, când tocmai se ducea la Curtea de Apel unde i se judeca un recurs, era aşteptat de doi indivizi înarmaţi cu bâte de baseball. Două coaste fracturate, capul spart dar imposibil să-l ţii în spital. Asta a fost a doua zi după revenirea lui Moroiu în ţară. Tot atunci trebuia difuzat documentarul jurnalistei, dar a fost retras în ultima clipă. Domnişoara Matei ne-a telefonat plângând şi a spus ceva de o intervenţie de sus. În rest, soţul meu se luptă cu balaurul; face apel şi pierde, face recurs şi iar pierde. Mi-a spus că e decis să plece la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, chiar şi la Sfântu Petru, cine a mai văzut atâta încăpăţânare. Are dreptul de partea lui şi ce folos dacă nu are puterea. Aşa trec zilele. Nu se ştie cum, au dispărut în neant probe care îi erau favorabile. Toate depoziţiile martorilor săi, procesele-verbale ale percheziţiilor, înregistrările cu audierile de la Parchet şi nu în ultimul rând ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală a lui Traian, scrisă de mâna lui Panait. Moroiu, lupul cel tânar îşi arată colţii în ziarul lui şi îşi mânjeşte grozav duşmanul de moarte. Se spune că amicul Deliorga e pe cale să ajungă procuror general. Cât despre tînărul Panait, nu se mai face nici o vorbire. Traian s-a dus într-o zi la mormântul său cu un buchet de flori. Cei vii sunt prea chinuiţi ca să le mai stea gândul la durerea celor morţi. (Traian intră în fundal cu insectarul sub braţ, cu o undiţă şi cu o valiză pe care se aşează) În fine, între o bătaie, un telefon de ameninţare şi o judecată, ne-am decis să mergem la Corcova. La ţară, la tatăl meu. Era prea mult, nu mai puteam nici noi. Seara pe la opt când am ajuns, ploaia a stat. A doua zi ne-am trezit dis de dimineaţă, ultimele zile ale lui mai. Ne-am dus în făget, ca să vedem răsăritul. Şi odată ajunşi acolo ni s-a tăiat răsuflarea. Razele soarelui cădeau oblic ca într-o catedrală, aburi albi ieşeau din pământ şi mirosea a humă. Am rămas încremeniţi de atâta frumuseţe. Atunci ne-a fost bine. Pentru o clipă am uitat de tot. Iar el s-a apropiat de un trunchi de fag şi a luat de sub o frunză ceva mic. ‘Melolontha melolontha’ sau cărăbuşul de mai. O gâză maro, care doarme ziua şi devorează frunze noaptea. Larva de cărăbuş stă în pământ trei ani şi doar în al patrulea an iese afară timp de două luni ca să se reproducă. Cărăbuşul refuză să se nască, să iasă cu adevarat la lumină. Dar atunci când iese la lumina soarelui nu trăieşte decât foarte puţin. E cuprins de un dor de nefiinţă, se reîntoarce repede în ţărână pentru că vrea să rămână în uitare. Şi doar atunci este fericit. Traian s-a uitat la el îndelung şi a spus încet « Am fost minţiţi ». Nu l-a pus în pungă cum credeam ci înapoi sub frunză. Mai târziu, în curtea casei, a dat foc la insectar. Ochii săi priveau pierduţi la munca de o viaţă care se făcea scrum. Coleoptere aduse din Turcia, cerambicide din Madagascar, o superbă rădaşcă gigantică, ‘Oligota punctulata’, toate sfârâiau şi se chirceau într-un foc nemaipomenit. Seara am vegheat până târziu ca să ascultăm natura. A adormit în sfârşit în leagăn. L-am acoperit cu un pled, am stat şi l-am privit în somn. Pieptul tresălta uneori, ochii nu erau liniştiţi, căutau ceva pe sub pleoapele închise, iar buzele se agitau la răstimpuri, voiau să spună ceva; să spună că a fost un vis urât şi că noi ceilalţi am fost minţiţi.
-Sfârşit-
LYON 2007-2008
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
